Expeditia pe Everest a avut loc in 2003, dar ea are o istorie mult mai lunga. Incepand din 1998, dupa ce am venit din McKinley, Alaska, am hotarat in sinea mea, pentru ca nu aveam curaj sa le spun nici macar prietenilor, ca vreau sa organizez o expeditie in Everest. Eu sunt mai simplist in gandire, „mai intai dezgolesc pomul si dupa aceea pun crengile si frunzele”. A trebuit sa fac rost de bani. Stiam cam care sunt costurile, stiam ca o echipa trebuie sa fie foarte mare ca sa aiba succes, pentru ca nu toti trebuie sa urce pe varf, dar trebuie sa ai sprijin, sa ai un bucatar, un ofiter care sa se ocupe cu comunicarea, si am inceput „sa dezgrop” bani. Pana la urma mi s-au aliniat planetele si in anul 2002, in luna februarie, am plecat singur in Himalaya, ca sa vad daca pot sa „miros” Everestul. Am stat o luna de zile singur acolo si mi-am dat seama ca pot sa organizez expeditia. In 2003, cand s-au implinit 50 de ani de la cucerirea Everestului de catre Hillary si Tenzing, am hotarat sa ma duc direct la institutiile cele mai inalte ale Romaniei si sa fac rost de bani, pentru ca dintre sponsorii privati nimeni nu-mi dadea bani deoarece nimeni nu ar fi crezut intr-un asemenea ideal. Am ajuns la presedintele Romaniei de atunci si dansul a zis „Ok, te ajut pentru ca inteleg ca daca nu facem acest lucru acum, la 50 de ani, vom face la 100 de ani”, cu alte cuvinte, cand vom fi oale si ulcele. Cu sprijinul presedintiei am ajuns la Guvern, s-au aprobat niste bani din fondul de imagine externa, si cand eram aproape sigur ca se poate organiza expeditia, am inceput sa-mi formez echipa, care in mintea mea era deja formata, cunosc bine lumea alpina romaneasca.

Intr-o expeditie de genul acesta este bine sa mearga numai barbati pentru ca sunt conditii foarte dificile. Am ales un grup de elita de sase alpinisti care in 2003 erau cei mai bine pregatiti din Romania. Criteriile de selectie au fost foarte importante pentru mine. Primul, contrar asteptarilor, probabil ca o sa va uimeasca, a fost criteriul de moralitate. A fi om e mare lucru, dar a fi om si la 7000-8000 de metri este cu atat mai important. Al doilea, sa fie foarte bine antrenat si cu varfuri in palmares de peste 6000 de metri. Degeaba esti bun alpinist aici, la 2500 si chiar la 3000, daca organismul tau nu face fata unui munte inalt – doar unul din trei alpinisti este potrivit pentru varfuri de acest fel. Al treilea criteriu ar fi ca aceste varfuri de peste 6000 de metri sa le fi urcat in ultimii 3 ani. Degeaba ai un caracter bun, degeaba esti antrenat, daca ai urcat acum 7 ani – conditia ta fizica a cazut, fara indoiala, pentru ca nu ai mai facut antrenament.

Everestul nu e un munte tehnic. Antrenamentul trebuie sa fie foarte puternic in special la nivel psihic. Pe Everest, maine pleci spre varf, dar astazi ai vazut cum sunt coborati trei morti de pe munte sau afli ca sunt trei morti sus. Ca sa mergi pe urmele unor oameni care au murit cu o zi inainte sau chiar cu o secunda inainte, iti trebuie mult curaj. Mie mi s-a intamplat asta: un polonez a venit la mine in cort sa vorbeasca cu sotia lui de pe telefonul meu prin satelit, iar dupa ce a iesit din cort a disparut, pur si simplu l-a luat vantul. Este un lucru care te macina, te doare! Trebuie sa ai un caracter puternic ca sa treci peste. In al doilea rand, cred ca rezistenta ta ca alpinist trebuie sa fie peste limita superioara, peste ceea ce stiti dumneavoastra din alte sporturi. Nu are legatura cu fotbalul. In al treilea rand, sunt elemente tehnice pe care le intampini pe Everest, asa numitele corzi fixe care te ajuta sa urci si pe care trebuie sa stii sa le folosesti. Trebuie sa ai cunostinte specifice muntilor de 8000 de metri. Sunt foarte putini munti tehnici de 8000 de metri si de ani de zile se incearca reeditarea unui succes pe astfel de varfuri. Este foarte dificil sa urci pentru ca organismul tau primeste doar un sfert din oxigenul pe care-l primesti aici, creierul nu mai functioneaza la fel, dureaza 3 minute doar ca sa iti legi sireturile de la bocanci. Se spune ca la altitudine de peste 7000 m, 100 m diferenta de nivel pe ora este aproape imposibil. Pasii sunt mici, echipamentul este greu, iar lipsa de oxigen isi spune cuvantul.

Noi am avut in 2003 marea sansa sa putem participa la expeditia aceasta, am organizat-o si cei care au fost acolo si-au dat seama ca este o sansa unica. Nu puteam renunta. Sa ai bani, echipa, echipament si un timp cat de cat bun ca sa urci pe un varf de 8848 de metri este foarte rar. Motivatia era una singura, a fost ”doctoratul” nostru in alpinism, si pentru acest lucru ii felicit inca o data pe baietii care au fost acolo. S-au vazut clar diferentele. Am intalnit expeditii elvetiene, italiene, spaniole, norvegiene, americane care au esuat, nu aveau motivatia noastra. Cred ca a fost cel mai mare succes al nostru, pentru ca am reusit sa facem varful si sa ne intoarcem in viata, si nu stiu cand va mai avea loc o a doua astfel de expeditie a Romaniei.

Au existat in jurul nostru oameni care au stiut sa ne promoveze. Am avut ca motto: „Un pas mai sus, un pas inainte”. Am vrut sa dovedim romanilor, si in principal copiilor, ca si noi, romanii, putem sa facem ceva bun. Ne-am dorit sa dovedim ca si romanii pot. In ceea ce priveste rezultatele in alpinism suntem in urma cu cel putin 30-40 de ani fata de tarile mai dezvoltate, dar ca tarie sufleteasca ii depasim cu mult. Am vazut oameni care renuntau pentru ca batea vantul. Noi ne luptam, pentru ca stiam ca a doua oara nu vom mai avea aceasta sansa. Americanii, elvetienii etc. stiau ca pot reveni in anul urmator. Pentru ei, o cheltuiala de 40.000 de dolari pentru fiecare membru al echipajului nu reprezenta ceva extraordinar. Pentru noi insa era. A fost o premiera. Toti membrii echipei care a fost pe Everest sunt frumosi pe interior, pot spune ca ei au fost cei mai buni romani la momentul acela si o zic cu sufletul deschis. Am avut marele noroc ca ne-am intors acasa sanatosi.

Sunt trei lucruri diferite. In ceea ce priveste muntele, am atins Everestul meu si am vazut toata lumea. Insa nu muntele este pe primul loc. Am 4 fete si cred ca asta este mai presus decat orice Everest, este cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in viata. Apoi, poate businessul – conduc o afacere, iar faptul ca am 26 de angajati si reusesc, in conditiile in care plec aproape lunar intr-o expeditie, sa fac sa supravietuiasca aceasta afacere, este  o realizare importanta. Ma ocup de echipamente montane, este o afacere din suflet.

In 1993 trebuia sa fac parte dintr-o expeditie romaneasca in Himalaya, organizata de doi oameni – doi hoti, de fapt. Am visat foarte mult expeditia aceea – tot pe Everest trebuia sa fie – m-am antrenat extraordinar de mult, am depus niste bani pentru expeditia aceea si aceasta nu a mai avut loc. In 1993 exista un fond national de strangere de bani si cei care l-au organizat au fugit cu banii. Noi, alpinistii care eram in echipa aceea, am fost extrem de dezamagiti. Era un vis, in 1993, sa pleci in Everest cu o expeditie romaneasca. Cu banii pe care i-am avut atunci pentru expeditie, in jur de 7000 de dolari, am facut un magazin in Unirea si l-am dezvoltat pana la ce ati vazut aici. Numele i l-am dat tocmai pentru ca nu am putut pleca atunci.

Locurile pentru expeditiile pe Everest sunt vandute pana in 2050, cu zeci de ani inainte. Locurile sunt vandute unor agentii, iar acestea organizeaza acele asa-numite expeditii internationale. Expeditiile nationale au prioritate. Acesta a fost motivul pentru care m-am dus la domnul presedinte, la momentul respectiv Ion Iliescu, pentru a-i spune ca avem sansa de a avea prioritate, dat fiind ca locurile erau vandute pana in 2023. Astfel, presedintia a scris o scrisoare regelui Nepalului si ni s-a acordat dreptul de a participa. Am fost foarte bine primiti in Nepal. Nu te poti hotari de pe o zi pe alta sa pleci intr-o astfel de expeditie.

Sursa – Inteviu The Marketeer